Spațiul de Artă Contemporană /SAC

NICOLAE COMĂNESCU: MAREA SCHEMĂ GENERALĂ A TUTUROR LUCRURILOR

Dan Popescu (English translation: Raoul Weiss)

“Sînt douăzeci de ani de cînd dincolo a dispărut. cu doar puţin înainte şi încă-n timpul vieţii mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevărat, singurul pentru care merita să trăieşti. dincolo ne ţinea loc de mîncare şi de băutură, de căldură şi de adăpost, se zvoneau despre el lucruri grozave, lucra pe dinăuntrul nostru cu putere şi făcea posibilă ziua care urma să vină, deşi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de mîine. viena, londra, paris… toate veneau de dincolo şi dincolo se întîmplau toate. cînd nimic nu mai părea posibil, dincolo era singurul posibil, deşi nu-l întîlniserăm vreodată. iubirea locuia dincolo. norocul locuia dincolo. speranţa locuia dincolo. dumnezeu locuia dincolo. apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaserăm cînd am ajuns dincolo. zece ani mai tîrziu, cînd despre dincolo nici nu se mai vorbea, am înţeles că de fapt cu cît ajungeam mai dincolo, cu atîta dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la viena, nici la londra sau paris, nici măcar la tokyo sau new york. acum ştiu că, dacă îl vom mai dori din răsputeri, va trebui să mergem dincolo de dincolo, atît de dincolo, încît acolo să nu mai rămînă nici urmă de dincoace. vom putea ajunge cu trenul? nicidecum. cu vaporul? nu, oricîte mări am străbate. cu avionul? nici măcar dac-am călători o mie de ani fără escală. în mod sigur însă dincolo se află pe undeva pe-aproape, foarte pe-aproape. dar nu pe direcţia noastră de mers.” (Ioan Es. Pop, “Unelte de dormit”)

Nicolae Comănescu a introdus înjurătura în pictura românească. E acea descărcare care revigorează sufletul omului, o stratagemă de reechilibrare psihică din Sud care a fost neglijată de arta cu bască și morgă. (vezi Zgîții mă-tii de fluture). În alte lucrări, Nicolae își repetă ca niște mantre îndemnuri la emigrare, undeva, oriunde, se plînge că nu are galben sau albastru, e trist că “moartea nu e bine”, iar înjură, cere beri cu două degete tăiate, dă high five cu o cartoafă de deget în plus, observă că toate pisicile sunt galbene, înjură iar și iar și la sfîrșit sparge planurile picturii ca pe un parbriz multicolor. Cînd nu ciobește ecranul picturii, Nicolae lasă materia iluziei să se desfacă, nu prin dripping ci prin scurgeri, entuziasmul lui mediteraneean îl încredințează că aleatorul acelor curgeri va lucra în favoarea lui. Gravitația e în fond o lege dumnezeiască. Bunuțul, se știe, e artist, nu doar fizician. Adică e mai întîi artist și după aceea e fizician. Cum stă în Berceni, Nicolae nu Drăguțul, un cartier în care locuiesc oameni dintr-o bardă, el pictează scene cotidiene cu materia din care sunt alcătuite chiar așa-numitele realități - praf, muștar, cărămidă pisată, scrum de țigară. Temele lui Nicolae sunt lupta și dorința de evadare. Se evadează în viitor unde apele vor fi acoperit Casa Poporului și personajul cu pălărie de paie și fără chip (alter-egoul lui Comă) face surf detașat, se evadează în trecut unde același personaj înoată stilul fluture în mijlocul unor bătălii de pirați caraibieni. “Trebuie să plec, poate mă repet” e în aparență o dorință de emigrare însă această repetiție nu face decît să suspende sensul. “Plecarea” devine un “dincolo” imposibil, o ieșire din viață ca-n poezia motto a lui Ioan Es. Pop. 

A doua temă e lupta, conflictul, acel ingredient enervant, dar esențial al vieții. Se dau lupte în lucrările lui Comă, tensiunea e maximă și atunci cînd o lucrare pare zîmbet mediteraneo-style lîngă un pahar de caipirinha.  

În seria de față evadarea se pune în joc prin încercarea de a înțelege un procedeu meta-real care generează realul: sensul creat prin acumulare. Se iau date anoste din realitate, se suprapun, se combină pînă cînd … dai de sens. E o înfățișare practic-artistică a frumosului aforism românesc “să faci din căcat - bici”. Sau, dacă vreți, a dictonului hegelian “acumulările cantitative duc la salturi calitative”. Oare așa stau lucrurile? Da și nu, e răspunsul după cum vedem la ce face Nicolae în ultimele lucrări. Aici se testează artistic teoria. Cum? Se iau bucăți de hîrtie vopsite seminal și desenate cu o linie creață și aglomerată. Fițuicile în sine n-au cine știe ce valoare estetică, ele sunt cel mult un însemn al unei lupte încîlcite, generice. Colate și suprapuse însă dau la un moment dat din entropie-n ordine. Nicolae zice doar stop, așa e bine. Ideea hegeliană se verifică doar în parte; acumulările cantitative dau, la un moment dat, un sens, cu condiția să fie un artist care să se dea în spate, să privească ansamblul și să zică - stop. Marea schemă generală a tuturor lucrurilor apare la sfîrșit, după ce s-au aglomerat toate și Marele Privitor a spus: Opriți circul!. Și de la capăt.

 "It's been twenty years since Beyond disappeared. just before I was born and still during my life, Beyond was the only thing that really existed, the only thing worth living for. Beyond replaced food and drink, heat and shelter, great things were rumoured about it, it worked hard inside us and made possible the day to come, even though it was all yesterday, all tomorrow. vienna, london, paris… they all came from Beyond and everything happened Beyond. when nothing seemed possible, only Beyond was possible, though we had never met it. love lived Beyond. luck lived Beyond. hope lived Beyond. god lived Beyond. then it suddenly became Beyond, and thus we discovered that the Beyond we had dreamed of was not the one we met when we got there. ten years later, when we didn't even talk anymore about Beyond, I realized that the farther I went Beyond, the farther it got, it didn't live anymore in vienna, london or paris, not even tokyo or new york. now I know that if we are still desperately longing for it, we will have to go beyond Beyond, so much beyond, that there will be no trace of Hither left. will we be able to get there by train? certainly not. by boat? no, no matter how many seas we cross. by plane? not even if we travelled a thousand years without a stopover. but surely Beyond is somewhere close, very close. but not in our direction.” Ioan Es. Pop - Unelte de dormit [“Sleeping tools”]  

Nicolae Comănescu introduced the swear word in Romanian painting. It is that unloading that invigorates the human soul, a stratagem of mental rebalancing in the South which has been neglected by high-brow art. (see Zgîții mă-tii de fluture [1]). In other works, Nicolae repeats as mantras exhortations to emigrate, somewhere, anywhere, he complains that he has no yellow or blue, he is sad that “death is no good”, and again he swears, orders beers with two severed fingers, gives high fives with one potato-like extra finger, notices that all cats are yellow, swears again and again and in the end smashes the plans of painting like a multi-coloured windscreen. When he does not chip the screen of the painting, Nicolae lets the matter of illusion unfold, not by drips but by leaks, his Mediterranean enthusiasm convinces him that the randomness of those leaks will work in his favour. Gravity is, after all, a divine law. God, as everyone knows, is an artist, not just a physicist. I mean, he's an artist first and a physicist second. As Nicolae – unlike God – lives in Berceni, a neighbourhood populated by the mundane, he paints everyday scenes with the material of which so-called “realities” are composed – dust, mustard, crushed brick, cigarette ash. Nicolae's themes are struggle and the desire to escape. He escapes into the future where the waters will submerge the Palace of the Parliament and the character with a straw hat and no face (Comă's alter-ego) calmly surfs on that new sea, he escapes into the past where the same character swims a butterfly stroke amidst Caribbean pirate battles. “I have to leave. Maybe I'm repeating myself [2]” is apparently a desire to emigrate, but this repetition only suspends the meaning. “Leaving” becomes an impossible “beyond”, a way out of life (as in the epigraph poem by Ioan Es. Pop). The second theme is struggle, conflict, that annoying but essential ingredient of life. There are fights in Comă's works, the tension is maximum even when a work looks like a Mediterranean-style smile next to a glass of caipirinha. In this series, escape comes into play by trying to understand a meta-real process that generates the real: the meaning created by accumulation. Take dull data from reality, let them overlap, let them combine until … they make sense. It is a practical-artistic representation of the beautiful Romanian aphorism “să faci din căcat - bici [3]”. Or, if you will, the Hegelian saying that “quantitative accumulations lead to qualitative leaps”. Is that how it is? Yes and no, one would like to answer, after seeing what Nicolae is doing in his latest works. Here the theory is artistically tested. How? Take pieces of semen-stained paper with a fluffy, messy line drawn on them. Those scraps of paper themselves have no aesthetic value; they are at most a sign of a tangled, generic struggle. Stuck together and overlapped, however, at a certain point they transition from entropy into order. Nicolae just says stop, that's fine. The Hegelian idea is only partially verified; at a given point, quantitative accumulations produce a meaning, provided that there is an artist to step back, look at the whole and say – stop. The great general scheme of all things appears at the end, after everything has smashed together and the Great Viewer has said: Stop the circus! And da capo.

[1] A series of paintings made during 1998 by Comănescu and several friends and college colleagues, some of whom became members of the Rostopasca group.

[2] Trebuie Să Plec. Poate Mă Repet in Romanian; a catalogue launched by Nicolae Comănescu reproducing 57 works by the artist, most of which were presented in the exhibition of the same name at Galeria If in Bucharest from 23 July to 15 August, 2009.
[3]Translated literally, “making a whip out of a shit” (meaning: making a little go a long way).