Argument curatorial

Câteva instrucțiuni de utilizare a imaginilor și cuvintelor din expoziție:

Expoziția nu este contextualizată și nu pornește de la un concept curatorial, ci este un act exclusiv artistic, marca GORZO. Nu există un proces de selectare, de reorganizare, de recontextualizare a lucrărilor — întreg demersul aparține deciziilor și necesităților artistului, lucrările fiind finalizate in situ. GORZOdeACUM este despre GORZO din prezent.

Funcția curatorială nu mimează rolul „autorului” de panotare și nu încearcă să îl înlocuiască pe istoricul de artă, ci propune un cadru analitic teoretic din perspectiva actualității asupra producției lui Gorzo. (Câteva lămuriri despre actualitate: discuția despre timp așează lucrurile într-o dimensiune ontologică. Actualitate este un termen care trebuie plasat în relație cu ideea de actualizare, ca formă de adaptare inteligibilă și explorativă într-un mediu necunoscut — și mai puțin într-o cheie istoricistă sau „prezenteistă”). Miza cooperării curatoriale cu un artist viu nu este de a-i argumenta sau de a-i „gospodări” un loc în corola „istoriei universale-locale”, ci de a-i înțelege eterogenitatea și vulnerabilitatea subiectivității lichide, în tranziție.

GORZOdeACUM conține cel puțin două dimensiuni de parcurgere: una teoretică, în care sunt dezbătute probleme de producție (cultura „tabloului” vs. cultura „imaginii”) și de interpretare a artei de azi (cultura intrepretării estetico-filozofice vs. cultura interdisciplinară și semiologică a imaginii). O altă dimensiune este cea practică, în care de acum reprezintă procesul de producție și de transferare în „timp real” a unei lucrări-instalație din atelierul din Brooklyn, in situ, în /SAC, București.

De ce GORZOdeACUM? Titlul nu conține un mesaj deghizat politic, economic sau instituțional — Gorzo, cel de acum, e Gorzo de atunci și de oricând și aparține unei singure instituții, instituția artei, în abstract. Miza acestui proiect nu este o „schimbare la față” sau aspirația la auctorialitatea curatorială a unei posibile repoziționări și reprezentări; totodată nu este vorba despre o nouă relație cu o nouă structură organizațională — ci este despre o nouă relație cu sine și cu pictura. O relație care descrie sinteza unui limbaj vizual trans-medial, non-reprezentațional, tehno-centric și o identitate autonomă din punct de vedere organizațional. Într-un context în care lumile artei își cunosc sfârșitul, producătorului îi revine responsabilitatea transformării „instituției” artei în direcția propriei voințe și explorări.


Context

Pe parcursul cercetării fenomenului organizațional artistic din sfera locală am observat, printre altele, că o mare parte din literatura teoretică și modelul de receptare, în general, nu țin pasul sau mai bine spus nu reușesc să se adapteze la schimbările și transformările de fond prin care au trecut producătorii în ultimii 20 de ani, de la perioada de emergență, în actualitate. Problema este că producătorii sunt activi în prezent, grosul producției lor este din actualitate și că ar trebui receptați în funcție de ultimele producții, nu în funcție de mitul emergenței. Efectele sunt evidente în tendința de a mistifica începutul și totodată de a plasa artișii, la comun, într-un concept omogen colectiv și generațional, cu rol revolut, cu o aură de avangardă idealizată. Apar comparații, ierarhii, asemănări și valorificări între subiectivități și producții care nu au nimic în comun și care omit să înțeleagă producția actuală. În plus, piața de artă reorganizează percepția impunând ierarhia bazată pe notorietatea publică, pe hit, pe breaking-news. Pe de altă parte, modelul cultural predominant care influențează scrierea despre artă de azi pune într-o dimensiune comună producția tehnelor și producțiile discursului și ale ready-made-ului, omogenizându-le politic, social sau psihologic.

Un al doilea element important pentru contextualizarea proiectului este faptul că, în conversațiile purtate cu Dumitru Gorzo și în analiza producției lui din ultimii zece ani — perioadă de adaptare și integrare în Brooklyn, nimic din ceea ce arată și spune nu se poate corela și pune în rezonanță cu imaginea creată în mass-media în perioada de emergență, imagine păstrată local până azi. Acest lucru a fost frapant și explicit în perioada expoziției din 2017, Contagiune, când un tronson al mass-media a mizat pe imaginea lui locală, iar dialogul publicat în Dilema și plasarea colaborării curatoriale a mers pe probleme lui din actualitate.

Din punct de vedere curatorial: față de alte formule comune sau standardizate de cooperare în care am fost implicat și care sunt promovate în educație sau în literatura de formare, fie că mă refer la proiecte susținute de instituții publice sau de organizații comercial-private, acest proiect este constituit exlcusiv din necesitatea realizării unui corpus teoretic-artistic în rezonanță cu obiectele, formele și ideile artistului din actualitate. Curatorial, funcția a ocupat un rol teoretic, neo-critic, în care metodele de interpretare a imaginii sunt utilizate inter și transdisciplinar, apelând la referințe din biologie, științe politice, etc., care au în comun producția, modelarea și utilizarea „imaginii” publice și personale.

Din punct de vedere teoretic, expoziția este „urma” unei reflecții asupra modului în care tehnele optice și haptice — pictura și sculptura — supraviețuiesc și se adaptează la tehnologiile, texturile și plasticitatea actualității, prin reducere, sintetizare, simplificare. Mereu actual în comportamentul uman este necesitatea exteriorizării mnemotehnice, necesitatea reorganizării lumii și sinelui în mod semnificativ — atitudini care pe perioada antropo-istorică au schimbat mereu obiectul imaginii, în funcție de factori contextuali sociali. Locul comun al picturii, de la Lascaux la „Guernica”, este atitudinea mnemotehnică, mai puțin puritatea mediului sau convenția colectivă a obiectului, acestea fiind variabile.


Proces

Prima etapă începe în Brooklyn, desenul fiind de multe ori practicat ca un gest automat și nepremediat în timpul conversației via Skype.

F3C133F8-7A0C-422A-94AC-907DAD802167.jpg
648EA577-44C4-4265-BA07-CB097DC32633 (1).jpg

Etapa a doua a lucrării, la /SAC, instalarea finală a lucrării printr-un proces de transferare.

DSC08934.JPG
DSC08936.JPG
DSC08957.JPG
DSC08942.JPG

Etapa a treia este dedicată celorlalte registre ale expoziției, ca răspunsuri sau ca răsturnări ale transferului desenului de pe peretele principal. În registrul al doilea, desenul este redus la scrijelire directă, mediul de lucru fiind prestabilit de grosimea unei „tușe” late, din ciment, care traversează suprafața peretului pe înălțime. Același gest este translatat pe grosimea materială a unei tușe-„linii”, din lemn, scândura prelucrată devenind suport pentru desen, totodată element al desenului.

46492709_1163469240488120_500853672738029568_o.jpg

Al treilea registru este dedicat unui obiect transparent, o sculptură privită prin flotabilitate desenului în spațiu.

46495534_1163469280488116_4074156000746143744_o-2.jpg

Ca o aparență imaterială periferică, întâlnirea cu figura umană este păstrată ultimului registru, în rezonanță și relație de juxtapunere cu „schița în lemn”. Apophenia comună plimbă reprezentarea schiței în lemn între imaginea unei arce, a unui pendul, a unei punți sau a unui hamac. În fond, nu un rol reprezentațional, ci de declinare și exploatare a sintezei diverselor posibilități în care disegno poate evolua dincolo de suprafața și marginea tabloului și obiectului. Întâlnirea cu figura umană face apel la regimul desenului ca pictură, în care nu există o linie pregătitoare, ci o acțiune eterogenă, o linie-tușă-semn-gest.

46456239_1163469500488094_3210324016074063872_o.jpg

Ultimul regim este realizat prin reproductibilitatea desenului de pe peretele principal, reformulată tehnic prin lipirea și incastrarea în ciment a acelorași materiale folosite pentru peretele principal, intervenindu-se în final cu pastă albă.

46501183_1163469407154770_2824666176578125824_o-2.jpg
46436511_1163469380488106_5625019020034965504_o.jpg